Am intrat in televiziune din greșeală. La o lună după ce-am terminat facultatea și căutam să am prima slujbă. Am rămas cu speranța că fac meseria cu un rost. Am făcut reportaje din Himalaya până în Silicon Valley, din satul 10 Prăjini și până aproape de Cercul Polar.

I-am căutat peste tot pe românii care contează. Am vorbit cu oameni simpli, pe care nu-i știa nimeni și am întâlnit eroi adevărați. Am văzut cum arată sărăcia curată și cum te schimbă milioanele de dolari. Am stat față în față cu mineri, zidari, studenți, infirmiere, IT-iști, profesori, arhitecți, artiști, călugări, înalți prelați, sportivi, ambasadori sau șefi de stat. Îmi place să pun ochii pe oameni. Și, dacă mă lasă să intru prin viețile lor, să profit. Încerc mereu să aflu lucruri despre care alții ar spune că sunt banale. Despre alegeri. Despre drumuri. Despre vise sau despre copii. Fiecare dintre cei pe care i-am ținut minte e meseriaș la vorbe, nu trăiește degeaba, n-are limite, rupe bariere, face istorie. Pe unii îi știu toți, alții sunt de descoperit.

Dacă m-ar întreba cineva la ce mă pricep, aș spune ca mă pricep la povești, mâncare italiană, dezastre casnice, tocuri și seriale. Nu mă pricep la copii, șofat și ascensiuni. Împotriva evidenței, fac naveta, iau micul dejun –cam de 20 de ani- cu un alpinist care știe cum arată Everestul chiar de pe vârful lui și sunt fericita posesoare a două fete perfecte. În viață am verificat bine două lucruri, că dacă nu ceri, nu primești și că n-are rost să umbli după certitudini, pentru că singurul lucru clar e că de unde pleci, cam tot acolo te și întorci, altfel spus, pentru mine perfect și previzibil este doar cercul. Așa că, vă invit în cercul meu, unde e loc și timp destul să ne întâlnim unii cu alții.