Timiditățile celebrului Virgil Ianțu

Virgil Ianțu: "Când sunt singur in public sunt timid. Pe stradă merg cu șapca pe cap, ca să ascund mocheta, iar la evenimente, unde ajung foarte rar, stau intr-un colț și aștept sa apară prima figură cunoscută cu care pot vorbi. In ultima vreme sunt cam greu de găsit astfel de figuri, e drept."

- Ești unul dintre oamenii pe care îmi este greu "să-i citesc". Greu de prevăzut ce urmează să spui. Uneori am impresia că nu e de glumit cu tine, ca apoi să plesnești cu replici pline umor. E actorie? Truc personal? Ești un introvertit?

Îmi plac oamenii, În general, dar, în special, îmi plac cei veseli. Mă bucură să întâlnesc oameni care îmi înțeleg umorul, un umor nu ușor de digerat pentru oricine. Poate că, involuntar, așa mi-am creat cercul de prieteni. Ne-am acceptat și ne-am plăcut reciproc. Îmi place să se râdă în jurul meu și atunci mă ocup serios de acest lucru. Cred că undeva in creierul meu e un scurtcircuit („Scurtcircuit la creier” de Dumitru Solomon e o lectură pe care o recomand) ce nu mă lasă să fiu sobru nicio clipă. Și atunci, poate, folosesc și ceva actorie nativă, apelez la emoție și la drag de prieteni.

 - Ai fost vreodată timid?

Când sunt singur in public sunt timid. Pe stradă merg cu șapca pe cap, ca să ascund mocheta, iar la evenimente, unde ajung foarte rar, stau intr-un colț și aștept sa apară prima figură cunoscută cu care pot vorbi. In ultima vreme sunt cam greu de găsit astfel de figuri, e drept.

- Ce fel de copil erai?

Foarte ascultător, nu ieșeam din cuvântul părinților, nu comentam, mă purtam exemplar. Asta acasă. Cand ieșeam din acest perimetru... lucrurile stăteau puțin diferit. Eram neastâmpărat, le făceam glume colegilor, vorbeam în timpul orelor, prostioare de tot felul, așa cum fac copiii. Însă, datorită profesorilor pe care i-am avut, educației de acasă și școlii pe care am abslolvit-o, Liceul de Artă Ion Vidu Timișoara, în momentul în care am venit in București, la facultate, eram extrem de bine pregătit.
De aceea cred că am fost așa cum trebuie sa fie un copil. Serios și riguros atunci când se cere și zvăpăiat în rest.

 - Când ai descoperit că le dai încredere celor mici? Că știi cum și ce să întrebi ca să-i provoci? Sau, mai bine, cine a descoperit?

E o descoperire importantă în viata mea. Totul s-a întamplat spontan. Nu sunt multe de explicat. Chimie. Se intâmpla și astăzi și mă bucură că în mine mai există astfel de rezerve care îmi dau emoții atît de frumoase. Cred că emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite” m-a pregatit pentru meseria de tată. Am ajuns la concluzia că primul lucru pe care trebuie sa îl invețe un părinte in relația cu propriul copil este ascultarea. Asta am facut eu in emisiune. Ascultam și apoi cream. Copiii trebuie ascultați, luați in serios si asa vom fi tratați și noi in relația cu ei. Și râdeți împreună, glumiți și jucati-vă întruna. O să vă mulțumească mai tarziu, iar voi o sa fiți liniștiți și fericiți cu copiii voștri. Fiți părinți, dar și prieteni!

"Cred că ar trebui introdusă în școală o materie de educație financiară, chiar din clasele mici. Se întamplă să dea norocul peste tine sau să faci o meserie care, brusc, iți aduce venituri considerabile pe care tu nu ești pregătit să le gestionezi. Și atunci, ce faci? Primul lucru, iți iei masina pe care o visai in copilărie. Asta fac mulți dintre noi."

- Apropos, tu ai vrea să fii miliardar? Ce-ai face cu "bănuții"? Dacă se pot folosi diminutive în cazul ăsta...

E o discuție mai lungă aici. Cred că ar trebui introdusă în școală o materie de educație financiară, chiar din clasele mici. Se intamplă să dea norocul peste tine sau sa faci o meserie care, brusc, iti aduce venituri considerabile pe care tu nu ești pregătit să le gestionezi. Și atunci, ce faci? Primul lucru, iți iei masina pe care o visai in copilărie. Asta fac mulți dintre noi. Avem tendința să ne aratam muschii in acest fel.
Eu încerc să mă bucur de bani, atât cât câștig, gândind pe termen lung. Și am realizat că și atunci când eram mult mai tânăr, gândeam la fel. Primul lucru pe care l-am făcut în momentul în care am avut sansa sa caștig mai bine, a fost sa imi iau o casă. Atenție și aici! O casă normală, pentru un om intreg la cap... chiar dacă nu par.

În același timp, m-am bucurat alături de prieteni în vacanțe de care ne amintim tot timpul cu plăcere. Dar, poate că am lungit prea mult discuția pe acest subiect, așa că hai să îți răspund mai concret la întrebare! Dacă ar veni acum peste mine o sumă fabuloasă, m-aș folosi de acest lucru și aș petrece și mai mult timp alături de fetele mele. Asta aș face cu banii. Ah, și mai e ceva...cred că mi-aș revopsi și bicicleta cu care merg pe vreme bună și mi-aș lua și o oglindă retrovizoare. Da, cam atât.

- Ce fel de copilărie ai avut? Banatul, Timișoara sunt spații cosmopolite, cu mulți oameni creativi, combinații excepționale din mixul etnic pe care îl păstrează locul. Cum era acum 20 de ani?

M-am născut în februarie 1971 și am plecat din Timișoara în 1989, la terminarea liceului. La venirea în București, am realizat că trăiam într-o cu totul altă lume. Lume, nu țara! Alt ritm, alte repere, alt tot. La început am fost destul de dezorientat. Lucrurile nu se întâmplau așa cum eram eu obișnuit. Punctualitatea era ceva relativ, iar promisiunea era doar o promisiune. În timp, mi-am cunoscut adevărații prieteni, pe care îi am alături și astăzi.
Mi-e mai tot timpul dor de Timișoara și de vremurile în care duminică la oră 13.00 nu vedeai pe nimeni pe stradă, pentru că era vremea prânzului în familie, acel prânz clasic cu supă galbenă de găina și pane de pui cu cartofi piure. Mi-e dor de școală mea, de locurile copilăriei, de casă în care am crescut, de prietenii și colegii de școală și de atmosferă specială pe care o are acest oraș, care devine tot mai frumos.

-  Când ai albit? Te-a speriat asta? Normal, acum este trademark, dar nu cred că părea așa de la început...

Eu m-am pregătit de tânăr pentru a nu fi surprins de încărunțire. Cum spui, un asemenea moment, te poate speria, te poate marca. Și atunci am început ușor, ușor de pe la 25 de ani. Totuși e bine că încă mai are ce să încărunțească. Dacă nu avea ce să încărunțească? Pentru o astfel de alternativă, recunosc, nu eram pregătit deloc!

"Avem un popor dezorientat. De asta nu se merge la vot sau se merge cu autobuzele. De asta apăr monștri pe care îi vedem zilnic între Parlament și DNA și, în cele din urmă, în funcțiile cele mai importante. Ei nu sunt extratereștri. Sunt dintre noi, crescuți și aleși de noi."

- Spune-mi despre fetele tale (Iasmina, fiica lui Virgil și Roxana, mama ei). Ce vă place să faceți impreună? Acasă sau la drum? Film sau teatru? Cărți sau podcast-uri? La ce râdeți?

Ne place să stăm acasă, dar și să umblăm pe coclauri. Oriunde am fi, râdem mult între noi pentru că glumim întruna. Ne imităm unii pe ceilalți și ne distrăm copios. Chiar și ochii dați peste cap la 12 ani sunt ironizați și atunci intră în glumă cu autoironie chiar și cea în cauza. Nu o să dau nume. Dezamorsăm eventualele tensiuni tot cu umor și funcționează aproape de fiecare dată. Am spus aproape!
Mergem la film, la teatru, iar vacanțele în trei sunt foarte frumoase și pline de amintiri faine.

 - Ai bătut România destul de mult. Ai cunoscut și ai ales oameni. I-ai luat la intrebări. Cum suntem? Ce părerea ai despre noi, ca popor, deși una dintre cele mai ieftine definiții despre țara asta, de care cred că s-au plictisit chiar și cinicii, este aceea că locul e magic, păcat că-i locuit?!

Românii sunt un popor cu mulți oameni educați, frumoși, talentați, dar ei sunt totuși prea puțini. După 50 de ani de comunism, alți 28 de ani în care sistemul nu a făcut decât să îi ascundă pe cei valoroși și să îi promoveze pe cei care ne conduc astăzi, am ajuns să avem un popor dezorientat și needucat în marea lui majoritate. De asta nu se merge la vot sau se merge cu autobuzele. De asta apăr monștri pe care îi vedem zilnic între Parlament și DNA și, în cele din urmă, în funcțiile cele mai importante. Ei nu sunt extratereștri. Sunt dintre noi, crescuți și aleși de noi.
Pe de altă parte, eu sunt foarte fericit că prin Câștigă România, emisiunea pe care o prezint la TVR2,  le dăm șanse unor oameni de o valoare extraordinară să fie văzuți, ascultați, apreciați și răsplătiți. Unul dintrte ei mi-a mulțumit în emisiune, spunându-mi cu lacrimi în ochi: „Sunt așa de fericit că mă bagă și pe mine cineva în seamă!” Era un om simplu, obișnuit, de la țară, educat, cu bun simț și cu o cultură incredibilă! Câți dintre noi mai suntem așa?

 - Stai mult pe internet? Ce te fură?

Nu stau pe telefon, computer sau tabletă decât atunci când am nevoie să postez sau să scriu ceva. Internetul e util, face parte din viață noastră, îl accept, dar încerc să nu îmi petrec prea mult timp în lumea virtuală când sunt atâtea lucruri frumoase de făcut în lumea reală.

 - Cum pierzi vremea, dac-o pierzi..?!

Citit, dar asta nu e vreme pierdută, Netflix, somn.

 - V-ați gândit vreodată să emigrați?

În ultimul an, cel mai des. Acum un an și ceva spuneam că trăim în cel mai fain și sigur loc de pe pământ, având credința că lucrurile merg într-o direcție bună, iar acum ne gândim tot mai des la posibilitatea de a trăi în altă parte. Nu vreau să plec, nu vreau să cedez, oricâte frustrări aș avea, pentru că iubesc România și iubesc Bucureștiul, însă în acest moment nu pot să declar, cu tot sufletul, că la un moment dat nu vom alege să plecăm din țara. Sper să vina vremea în care această idee stupidă să dispară din mintea mea. Îmi doresc atât de mult!

- Ce visezi pentru fata ta?

Să crească așa cum a crescut până acum, să rămână cu sufletul bun și mintea întreagă... și să ne iubească la fel de mult și peste 20 de ani. E drept, ultima a fost pentru noi. Pentru ea visez... să ajungă o bătrânică fericită!