Acum ceva vreme am pus umărul la campania De profesie medic în România, începută în 2013, când, după ce s-a tras pentru prima data linie, s-a constatat ca 4.000 de medici plecaseră din România doar în cinci ani. Între timp, situația este cu mult mai gravă, medicii continuă să plece, mai ales către țări ca Suedia, Franța sau Germania. Într-un sistem medical care cu greu permite noilor veniți să își facă o carieră, plătiți modest și epuizați de gărzi repetate tinerii medici din România continuă să evadeze. De la 1 martie 2018 salariile medicilor vor crește și se presupune că asta va garanta și stoparea acestei hemoragii. Dacă banii de pe statul de plată vor veni și cu demnitatea de a-ți face meseria într-un spital unde nu se așteaptă ca ei să facă minuni, poate că da, medicii vor rămâne. Dacă standardele secolului în care trăim vor exista peste tot, de la săli de așteptare, la saloane și blocuri operatoare, dacă va dispărea nepotismul, mediocritatea, costurile indecente la care se fac achizițiile, birocrația, primitivismul unor manageri, nevoia de proceduri decente, lipsa medicamentelor și a materialelor consumabile....și lista e lungă, foarte lungă...poate că da, vor rămâne. Medicii pe care îi știu sau i-am filmat, majoritatea oameni despre care caut greu cuvinte ca să-mi desenez recunoștința, au și "păcatul" patriotismului, unul de care ne bucurăm de fiecare dată când ajungem pe scaunul din cabinetul lor.
De ce am rămas în România? este o întrebare la care, în context, aștepți răspunsul. Țin aceste trei declarații de intenție, un fel de bilete de "adio, dar rămân cu tine" într-un fișier pe pe Desktop. Dîn când în când, mă mai uit pe câte una și gândesc de fiecare dată la fel: ardelenii chiar sunt faini, mai cu seamă dacă salvează vieți.
“Cred că multă vreme nu m-am gândit deloc la asta. Poate din cauza tatei. Tata a fost profesor de limba şi literatură română. A avut ocazia să fie în Germania de repetate ori – la Berlin în anii 50’, la Tubingen în anii 70’, la Leipzig din nou în anii 90’. Cred că nu s-a gândit niciodată să rămână în Germania, nici într-o vreme când mulţi făceau eforturi grozave să ajungă acolo. Mai ales Tubingenul anilor 70 părea un paradis pe care el îl părăsea firesc. Să te întorci acasă era normal. După anii 90’ când am terminat facultatea, cred că tot tată a fost de vină că am rămas. De asta dată era altceva, un fel de educaţie ardelenească pe care mi-o imprimase, de a persistă acolo unde eşti, cu răbdare şi seriozitate, fără revolte şi fără întrebări multe. Am făcut ce învăţasem să fac. Să dau tot ce pot acolo unde sunt, deşi nu toate arătau bine de la început, postul luat prin rezidenţiat nu era ceea ce îmi doream, examenul de intrare în universitate s-a dovedit a avea subiectivităţi şi oprelişti pe care înţeleg acum că doar această lume le putea pune, şefii nu cei mai comozi cu putinţă, dar abandonul locului nu părea să fie o soluţie. Tot atunci a plecat dincolo cea mai bună prietenă a mea, cea cu care “vânasem împreună lei”, cu care ne apucasem deodată de germană pe la 4 ani, ne-am lăsat deodată de balet pe la 8, am schimbat iubiţi, am intrat împreună la medicină, ne-am măritat şi am făcut copii aproape de-odată. A plecat în Germania unde a ajuns profesor universitar. Vieţi tot paralele, dar la distanţă. Nici măcar atunci nu m-am gândit la plecare. Apoi mi-a plăcut tot mai mult să fiu doctor. Şi că să fii doctor bun comunicarea şi limba contează. Mă bucuram de fiecare reuşită în anamneză, de fiecare conversaţie eficientă, de fiecare secret descoperit şi eram sigură că lucrul acesta nu pot să îl fac decât în limba mea. Şi acum am bucuria unor dialoguri cu pacienţii şi oamenii ce mă caută. Şi ştiu ce spun pentru că am încercat anamneze şi în alte limbi. Apoi mi-a plăcut tot mai mult să fiu profesor. Exerciţiul de la catedră şi din amfiteatru, acel spectacol cu replici mai mult sau mai puţin pregătite, cu speculaţii şi adaptări legate de public şi de dispoziţia lui, nu-l pot face decât în limba mea. Umorul, improvizaţia, replica iute, cuvântul şi tonul bine ales, doar limba maternă mi le permit. Şi ştiu ce spun pentru că am ţinut cursuri şi conferinţe şi în alte limbi. Viaţă mea profesională s-a născut, a crescut şi se apropie de după amiază şi nu am apucat să mă gândesc prea mult la de ce am rămas în România. O fac din păcate doar în ultimii ani. De când aici tot nu s-a întâmplat nimic. Schimbarea mult aşteptată nu s-a petrecut, provizoratul şi tranziţia persistă. De când aud vehiculate idei cum că toţi doctorii buni au plecat, am rămas aici deci cu cei răi. De când mă duc dincolo şi “normalitatea” profesională a acelei lumi mi se pare tot mai evidentă. O lume aranjată, organizată, fără schimbări incoerente de tactică, fără goluri legislative, fără nervozitate şi fără sărăcie lucie. O lume care respectă valorile adevărate şi muncă pe care ştiu să o preţuiască şi recunoască. O lume care respectă orice meserie, şi mai ales pe cele cu impact social (priviţi serialele despre pompieri, poliţişti şi .. medici). Mă gândesc tot mai mult la de ce am rămas, acum când fiul meu se apropie de terminarea facultăţii. Şi subconştient îl împing spre cursuri de limba germană, spre deplasări Eramus, spre alte lumi. Cred că undeva în sufletul meu aş vrea să practice medicină în altă parte… Şi asta mă doare. Simt că îl trădez pe tata.”
Simona Rednic, este profesor universitar şi medic primar medicină internă şi reumatologie în Cluj
De ce n-am plecat din România?
2. Am avut şi am mai departe în jurul meu modele. Ştiu mulţi doctori mai buni decât mine, de la care fur idei de diagnostic, ale căror scheme de tratament le copiez. Sunt doctori pe care vreau să-i ajung, am ţinte profesionale în jurul meu, în Cluj, în ţară.3. Am satisfacţii profesionale. Îmi este luată în seama părerea, la un caz greu, îmi este combătută opinia de care eram cel mai sigur. Satisfacţia intelectuală a profesării medicinei vine din locul pe care ţi-l câştigi în grupul în care lucrezi. Când eram tânăr voiam să le arăt celor mai vechi că sunt bun. De ce să fi plecat în mijlocul unei asemenea provocări? Acum mi-am câştigat printre colegi o poziţie de care sunt mulţumit. De ce s-o pierd, plecând? 4. Există o tradiţie “patriotică” medicală la Cluj, întemeiată de profesorul Iuliu Haţieganu. Imediat după Unire şi în deceniile următoare, profesorul a îngrijit cu o căldură mai mare pe moţii din Apuseni şi pe ceilalţi ţărani ardeleni, exprimând, la fiecare vizită pe care o făcea, datoria pe care medicul o are faţă de oamenii locului. Lecţiile sale s-au transmis, prin alte două generaţii de medici, până la mine.5. Am cunoscut pacienţi germani şi francezi. Aveau nemulţumiri, criticau sau lăudau medicii care îi îngrijeau cu aceleaşi cuvinte că şi pacienţii noştri. Relaţia medic-pacient, inima practicii medicale, pare a avea aceleaşi trăsături peste tot în lume.6. Am cunoscut medici germani şi francezi. Au şefi buni şi răi, subalterni buni şi răi, că şi mine.7. Cunosc mulţi medici români care lucrează în străinătate. Au un plus de disciplină şi confort profesional, dar au plătit cu câţiva ani foarte grei. N-am vrut niciodată să plătesc acest preţ.8. Lipsa unor mijloace de diagnostic şi tratament este frustrantă. Ai ştii ce să faci, dar nu poţi. Nu m-am gândit, însă, să plec din cauza această. În lipsa acestor mijloace am ştiut că nu voi fi niciodată în elită supraspecialistilor, dar nu am considerat această o înfrângere. 9. Lipsa de organizare este pacostea cea mai mare în sistemul sanitar românesc. N-am plecat din această cauza pentru că sper, la începutul fiecărui an, că, la proxima remaniere guvernamentală, voi fi numit Ministrul Sănătăţii!10. Medicii italieni pleacă o dată la şapte ani, câte trei luni, într-un sat pierdut în savană africană, să îngrijească, fără salariu, bolnavi care n-au văzut, poate, niciodată un doctor. E o tradiţie catolică. Sunt un exemplu pentru mine.”
De ce nu am plecat din România
“ Pentru că nu m-am gândit niciodată serios la asta. Dacă aş fi făcut-o, aş fi plecat.
Pentru că am fost întotdeauna printre “cei norocoşi şi cu succes” din generaţia mea. De ce aş fi schimbat ceva?Pentru că m-am luat cu treaba, am fost trăit de tot felul de situaţii la care am încercat să fac faţă. Ce, nu sunt destui bolnavi în România?Pentru că, în stagiul militar, stăteam drepţi, în maieu şi chiloţi, între paturile suprapuse în dormitorul pe care îl împărţeam cu alţi 120, când se cânta imnul naţional. Eram un “ciudat”. Când am terminat de construit casă noastră am arborat pe un stâlp de 10 m steagul României. Sunt singurul din cartier, dacă am fi în Suedia sau Elveţia am fi mai mulţi. Ce-I drept, acum câteva luni un prieten mi-a atras atenţia să mă ridic când se intonează imnul naţional şi, tot aşa, steagul s-a decolorat, în ultimul timp nu l-am schimbat de fiecare 1 Decembrie, aşa cum făceam la început. Sunt însă sigur că este ceva trecător, “o indispoziţie de moment”. Este sigur aşa, ştiu asta la ultimul meci de fotbal al naţionalei în care am jucat bine.Pentru că sunt orgolios, mi-a fost întotdeauna greu să accept că sunt persoană “de mâna a dou㔺i fac faţă greu la intoleranţă şi aroganţă. Nu cer de frică să nu fiu refuzat. Pentru că destinul meu a fost să mă nasc aici. Mi-am trăit toată viaţă într-un perimetru de câţiva kilometri în central Clujului. Ce, asta-I întâmplător? Dacă ar fi fost să fie altfel nu ar fi fost altcumva?Dacă aţi întreba-o pe nevasta-mea ar spune că sunt fricos şi prost: nu ţi-ai tăiat încă cordonul ombilical, am putea trăi şi noi mai că lumea, să ne facem meseria în condiţii civilizate, să aibă şi copiii ăştia un alt start şi o altă deschidere în viaţă. Am putea veni în România cât de des am vrea şi am petrece probabil mai mult timp cu prietenii decât o facem acum.Pentru că nu mă gândesc niciodată serios la asta. Dacă aş face-o aş pleca.Pentru că nu mă voi gândi niciodată serios la asta. Până când nu va mai avea nici un rost să mă mai gândesc.”
Irina Păcurariu
