Cu Cornel Ilie, lungul drum de la CÂNTAREA ROMÂNIEI la DISNEYLAND

Pe Cornel Ilie l-am întâlnit pe holurile televiziunii în epoca în care orice fetiță, și fetele mele n-au făcut excepție, dădea radioul mai tare când la radio se cânta “Pleacă”, piesa despre care spune acum că a fost pentru cariera trupei Vunk un fel de pumn final, cel care a dat KO-ul, oricui nu auzise încă despre ei. Ne-am intersectat de multe ori de atunci, dar până la interviul de astăzi n-am bănuit că voi auzi de la el că una dintre energiile care-l alimentează ca artist e de “îndoiala românească”. Nu m-am gândit până acum în termenii ăștia la starea noastră continuă de negare, la insecuritatea în care continuăm să trăim, la lipsa noastră de încredere în ce putem și în ce ne așteptă- alimentate toate de felul în care funcționează România, dar Cornel are perfectă dreptate. Dacă n-am fi atât de vulnerabili, n-am fi noi. Și asta, luați-o cum vreți, ne face unici.

Cornel Ilie și Vunk se pregătesc să lanseze la sfârșit de mai la TIFF "Jur să spun adevărul" primul documentar al unei formații românesti. Documentarul prezintâ istoria VUNK, trupa premierelor si inovațiilor din muzica românească, din 1989, de cand fondatorii trupei, Cornel ILIE si Nicu Sarghea, erau in clasa a patra, si continuă cu tot procesul firesc al oricărui artist care-și dorește să traiască pentru muzica și din muzică. 

 “ Paștele, ca pe orice sărbătoare, le petrec cu familia. Noapte de Înviere și Paștele o să le petrecem undeva prin Câmpulung. Însă, în a doua zi, plecăm câteva zile la Disneyland și pentru Zara, dar și pentru noi, părinții ei, pentru că suntem mari fani Disney:)”, spune Cornel.

- Ce-ți amintești din copilăria petrecută în centrul Bucureștiului? Ai fost un copil vesel? Aveai mulți prieteni?

Era o oarecare liniște atunci. Fațadele blocurilor din Dorobanți erau ca niște scuturi, pentru că pe bulevard erau foarte puține mașini la acea vreme, agitația asta de azi nu exista, dar în spatele blocurilor, “la scara blocului”, cum se spunea, eram foarte mulți copii și, mai tot timpul, ne jucam afară.

Ce a fost curios toată copilăria și este chiar și acum, privind înapoi, era faptul că noi, cei de pe trotuarul cu școala noastră nu ne știam deloc cu copiii de pe celălalt trotuar. Carosabilul era ca un râu și noi eram pe două maluri, două granițe. Niciodată nu ne-am jucat cu copiii de dincolo de trecerea noastră de pietoni.

În schimb, joaca noastră specială era să cântăm. Nu aveam instrumente, dar rupeam crengi din copaci, le țineam ca pe chitări și mergeam pe străzi, în liniștea aia resemnată și fredonam cu voce tare piese de Beatles. Intram în magazine peste oameni și cântam, așa cum înțelegeam noi fonetic, cuvintele cântecelor.

În spatele blocului eram foarte vesel și aveam inițiativă. În schimb, am fost un copil foarte timid în relația cu vecinii adulți și cu copiii de la școală.

- Cântarea României? Să te întorci până acolo în timp? Cine mai face asta, Cornel Ilie?

“Cântarea României” era ocazia noastră de a cunoaște și alte formații de la alte școli, de a vedea alte fete, de a ne simți vedetele școlii, pentru că noi asta făceam, reprezentam școala noastră. Mai întâi pe sector, apoi pe municipiu și, pe urmă, pe țară. Păstrând proporțiile, aveam statutul echipelor de baschet de la colegiile din America.

Eu am terminat clasa a VIII-a în ’90, am fost ultima generație care a făcut asta pentru școală.

Unul dintre spectacolele date pentru “Cântarea României” a adus momentul, ca un flash, în care mi-am zis, “asta vreau să fac toată viața mea, să stau pe scenă, în fața oamenilor”. Asta se întâmpla pe scena de la fostul Cinema Floreasca.

- Reinventarea, iar și iar...Este asta soluția să reziști pe o piață muzicală atât de comercială?

Este cea mai bună soluție pentru a te redescoperi mereu, pentru a căuta în tine tot timpul, pentru a-ți păstra pofta de joacă, pentru că asta este cea mai importantă. Odată ce ești mereu gata să experimentezi, să încerci, să-ți permiți să greșești, atunci toate astea aduc și durata de viață pe piața asta muzicală.

Eu nu m-am apucat de muzică pentru a fi pe piața muzicală. Nici nu era așa ceva atunci.

M-am apucat pentru mine, pentru bucuria și nevoia mea să caut mereu și mereu idei, nu pentru a fi în competiție cu altcineva.

- Când ați realizat că veți face istorie, că o să vă asculte lumea? Care a fost piesa? Sau momentul?

Sunt momente diferite, la intensități diferite. Prima dată a fost ‘Noi o scoatem la capăt”, în 1999.Pe urmă a fost “1000”, în 2003.

Însă, cel mai puternic impact le-au avut “Vreau o țară ca afară”, în 2010 și “Pleacă”, în 2011.

Pentru noi, totuși, nu a funcționat cel mai bine ideea de a avea un hit, ci de a construi un spirit, un univers, în care lumea să se regăsească și pentru ce transmitem ca mod de a gândi, de a vedea lumea, de a promova idei de toleranță, de îngăduință, de iubire firească, nu doar pentru muzica noastră.

De fapt, noi asta știm să facem cel mai bine, să le spunem oamenilor că suntem aici pentru ei, că îi înțelegem orice-ar simți. Le suntem prieteni fanilor noștri, nu idoli.

- Ai făcut destule până acum. Muzică, proiecte sociale, campanii. De ce ești cel mai mândru?

Cel mai mândru sunt că trăiesc din pasiunea mea. Și cu asta vin toate celelalte declinări de activități.

Dar faptul că îmi trăiesc visul zilnic, acela de a-mi folosi creativitatea și imaginația, iar din asta trăiește o echipă întreagă și, tot din asta, îmi întrețin și familia, păi asta este realizarea mea cea mai mare.

- Cred că încă te urmărește epoca în care ai lansat piesa "Pleacă", un hit absolut acum câțiva ani. Cum a fost perioada? În ce relație ai rămas cu Antonia, pe care această melodie a transformat-o dintr-o anonimă într-o vedetă?

Suntem în aceleași relații de atunci, suntem prieteni-colegi. Succesul piesei ne-a ajutat la fel de mult, în aceeași măsură. Pe Antonia a lansat-o, pe noi ne-a confirmat ca trupă de succes în acea perioadă, după ce lansasem ‘Vreau o țară ca afară”, “Artificii pe tavan” sau “Lacrimi de coniac”. “Pleacă” a fost ca ultimul pumn, cel care a dat KO-ul.

- Cum arată România, văzută de tine, un artist?

Locul în care avem sala de repetiție și care este și genul de loc în care foarte mulți artiști, anonimi sau de succes, repetă, este o fostă fabrică, dezafectată, în care s-au compartimentat niște spații.

Coridoarele pe care mergi sunt sumbre, întunecate, reci, dar dincolo de fiecare ușă de pe aceste coridoare sunt sclipiri de lumină, de viață. Cum e colțul ierbii printre pietre și ciment.

Așa este artistul în România și cred că a șa a fost mereu, un fir de iarbă, o pată de culoare, o rază.

Și toate astea pentru că artistul își dorește foarte tare să aducă lumină, nu pentru că cineva a spart piatra aia să-i facă loc.

Suntem niște încăpățânați și o să fim mereu. Românii au nevoie de adevărul artiștilor, însă România, ca stat, nu încă.

- Te-ai gândit vreodată la emigrare?

La emigrare, niciodată. M-am gândit la dorința de a lucra cu oameni din alte culturi, din alte țări, dar n-as emigra. Am nevoie de energia de-aici, de îndoiala românească și de creativitatea noastră:)

- Spune-mi despre Zara. Cum este viața cu ea. Ce s-a schimbat în tine?

În mine domnește copilăria acum, mai mult ca oricând. Avem noroc de un copil care zâmbește de când deschide ochii până adoarme. Uneori, râde în hohote și în somn:)

Zara este un nor frumos cu corp de copil, iar noi, parinții ei, trebuie să-i întindem mereu un cer senin.

"Jur să spun adevărul" primul documentar al unei formații românesti: “vor fi filmări din toate perioadele carierei, începand cu participarea la "Cantarea României" din 1988 și continuând cu momente cheie din 1989, 1990, 1992, 1993, 1994 etc, până în prezent. Povestim despre curajul de a experimenta lucruri noi, despre cât de greu este să te depașești an de an, despre prietenie si încredere.”

- Poți să povestești un moment din documentar, unul care să ne facă de-a dreptul nerăbdători să îl vedem?

În documentarul “Jur să spun adevărul” spunem multe povești din spatele istoriei noastre, din spatele unor cântece. Arătăm pentru prima dată în viața noastră imagini din primii ani de formație, din 1988, 1990, 1991, 1992, 1993 etc.

Povestim despre întâlnirea noastră suprarealistă cu cei de la PNL și PSD, chiar în sediile lor, din 2012, când noi l-am susținut prin prezența noastră la concerte, pe Crin Antonescu. Eu eram în pantaloni scurți, venit de la tenis și ei la costume, vorbind despre ‘Vreau o țară ca afară”.

Documentarul ăsta, în primul rând, va fi o moștenire pentru toți cei mici, cei tineri, care-și găsesc o pasiune și nu au răbdare să și-o împlinească. Filmul ăsta este exemplul de ce este bună răbdarea, de ce este nevoie să cauți mereu o parte bună în tot ce ți se întâmplă, de ce este bine să fii atent la oamenii-șansă care vin în viața ta.

Vunk pregătește și concertul rock simfonic, CAMELEOM, ce va avea loc pe 24 mai, la Arenele Romane. “Cameleomul este o nouă specie de oameni, acei oameni care nu ascund ce simt, care Iși acceptă defectele, slăbiciunile, greșelile, stările, speranțele, visele, așteptările, reușitele, fără să încerce să le ascundă. Spectacolul povestește transformarea unui om si a emoțiilor prin care trece in fiecare zi de la răsărit până în noaptea ce urmează. ”

- Cum a apărut CAMELEOM?

CAMELEOM este o nouă specie de oameni, pe care am inventat-o și pe care o arătăm pe 24 mai, la Arenele Romane, în concertul nostru simfonic rock. Este o specie hibrid între cameleon și om.

Unul dintre atributele interesante ale cameleonului este că el nu poate minți ce simte. Ce simte, arată prin culori. Nu este un animal cu mai multe fețe, ci este o ființă care-și expune emoțiile prin culori.

Știu că există și astfel de oameni, care-și asumă cine sunt ei cu adevărat, care se acceptă așa cum sunt, cu defecte, cu greșeli, cu vulnerabilități, oameni care știu că nu trebuie să fii cel mai bun, ci să fii împăcat cu tine însuți.

Astfel de oameni vrem să aducem împreună, pentru că, poate, la un moment dat, ei se simt singulari, ca niște excepții nefericite, dar semnalul nostru este ‘Suntem mulți ca voi. Suntem toți."

- "Ziua Dorului", o sărbătoare inventatată de Vunk acum 4 ani, ce are loc pe 13 mai. “Este o inițiativă socială și a avut un succes mai mare decât și-au imaginat, succes născut din nevoia organică a oamenilor de a celebra unul dintre cele mai prezente sentimente, pe care il simțim cel putin o dată pe zi”- Cornel Ilie.