Mi se pare c-o știu pe Sanda de o viață. De când era la Deva, acolo s-a născut și unde a început să facă jurnalism pe la conferințe de presă. Nota cuvânt cu cuvânt tot ce auzea și trimitea zecile de pagini pe fax in redacția de la București. Multe dintre numele care îi ajungeau la ureche atunci nu-i spuneau nimic. Între timp, îi știe pe toți cei care contează și mulți dintre ei o știu pe ea.
- Ce face Agnes?
Face spectacol. Oriunde mergem împarte zâmbete, priviri ghidușe. E atât de evident că ii face plăcere să întâlnească oameni, studiază cu mare atenție și uimire fiecare chip nou și oferă la schimb "subiectului" un strop se bucurie. E un copil care ne solicita mult, dar ne si răsplătește pe măsură.
- Îți mai amintești cum era viața înainte de ea? Agnes a fost un copil foarte dorit, pentru care ai luptat cu toată ființa. Vestea că veți deveni părinți a fost însă surprinzătoare și pentru voi. Cum ai gestionat-o?
Imi amintesc tot, deși speram să uit măcar starea de disperare care m-a cuprins după foarte multe încercări nereușite de a deveni mamă. Așa că, de la un moment dat, n-am mai vrut să ma gandesc deloc la posibilitatea asta. Ca și când am pus dorința asta într-o cutie, am încuiat cu cheia și am îngropat-o adânc în mine să nu o mai văd, să n-o mai aud. Mi-am ținut mintea cât mai ocupată cu știri si reportaje cărora, poate, le-am supraevaluat importanța uneori, dar așa m-am priceput eu să mă pun la adăpost de depresii.
Când m-am vazut cu un test pozitiv în mână anul trecut, în timpul meciului de fotbal Portugalia - Țara Galilor, de la Euro :), m-am blocat. Îmi refuzam să mă bucur și nici măcar nu puteam să rostesc "sunt însărcinată". Teama că și de data asta ar putea să iasă prost m-a însoțit până am născut.
- O zi din viața ta de acum?
Agnes dă trezirea in jur de 06.00, o schimb, o hrănesc, o legăn ca să adoarmă la loc și rămâne cu tatăl ei pentru vreo două ore cât merg eu la sală, piscină, saună. Când mă întorc gătesc, prepar biberoane spăl biberoane, le sterilizez, spăl rufe, schimb scutece, multe scutece :), plimb copilul prin curte sau mergem în parc. Cânt, recit, silabisesc, fac ca toate animalele, până seara când vine Liviu care îi face baie și, spre marea mea șansă, își asumă operațiunea nepopulară de a-i curăța nasul cu "batista bebelușului". Cam ăla e momentul în care eu adorm fără niciun fel de avertisment. Dacă dorm toată noaptea sau nu, depinde de Agnes. Ca orice mamă, și eu mă trezesc la primul scâncet, la prima foială în pătuț.
- Îți lipsește adrenalina de la știri? Ai păstrat reflexele? Ești cu mâna pe telefon când simți evenimentele?
Nu îmi lipsește absolut nimic din viața de dinainte de Agnes. Dacă am vreo tresărire, mă exprim rapid și succint pe facebook.
- Site-uri de parenting, ca să nu spun pentru mame, cărți, instinct? Cum știi ce ai de făcut pentru Agnes?
Aici chiar îmi folosesc reflexele de jurnalist. Când mă îngrijorează ceva, pun mâna pe telefon și sun medici în care am încredere. În rest, mai intru pe două trei site-uri care descriu evoluția copilului de la o saptamană la alta, fac asta mai degrabă ca să stiu ce urmează, la ce manifestări sa fiu atentă ca să nu pierd absolut nimic din spectacolul ăsta al "devenirii" fetiței mele. Și mai consult o carte, "Ghidul primului an din viața copilului". E scrisă de medici de la clinica americană Mayo care sunt la rândul lor părinți.
- N-ai obosit? Ca proaspătă mamă se întâmplă să treci prin momente când ai vrea, dincolo de orice rațiune, să evadezi nu doar din locul unde ești, poate chiar și din viața ta.
Până pe la cinci luni a fost un pic mai greu. Au fost trei episoade de febră a laptelui și dormeam foarte puțin. E clar ca lipsa somnului sabotează recuperarea după naștere, însă starea de epuizare fizică era amestecată cu una de euforie care mă ducea înainte. Bucuria asta de-a fi cu Agnes s-a dovedit până acum un combustibil foarte eficient. Nu, n-am vrut nicio clipă să fiu în altă parte.
- Locuiți la câteva zeci de km de București, într-un ansamblu de case noi, cu oameni tineri și mulți copii. Un soi de bulă "middle class". E și asta o experiență, nu?!
Cartierul nostru are o particularitate, toti avem garduri la fel, înalte doar până la brâu. Am avut niște musafiri care s-au mirat foarte tare de chestia asta și cineva a zis "ce înseamnă, dom'le, să n-ai nimic de ascuns!?" Mă uit în stânga și în dreapta în cartier și văd o Românie care tace și face. E o comunitate alcătuită din oameni cu varste apropiate, cu parcurs profesional asemănător, cei mai mulți veniți din orașe mici la Capitală și care, după mulți ani de studiu și muncă, au întrunit cerințele pentru un credit ipotecar. Oameni cumsecade, care se ajută la nevoie, fără să fie intruzivi în rest, care muncesc mult, generează profit atât pentru angajatori cât și pentru stat, își educă frumos copiii și își fac timp să și grădinărească un pic. Firește, omenii ăștia nu au timp de pierdut în fața televizorului și uneori mă supăr pe ei, pentru că stilul lor de viață e o amenințare pentru profesia mea, dar mă calmez repede. Consumul de prea multe programe tv românești e total incompatibil cu o viață echilibrată. Trebuie să acceptăm asta, oricât de tristă ar fi concluzia asta pentru noi.
- Filme, flori, băieți, capitale? Ce completezi?
Acum sau atunci? :)) Acum sunt mulțumită dacă reușesc să văd un film cap coadă din prima încercare.
- Ai urmat Open University, ai relatat de la cele mai importante evenimente ale lumii, ai călătorit mult. N-ai gasit nimic mai bun decât România?
Asta mă duce cu gândul la o serie de interviuri cu cineaști si jurnaliști din Chișinău care studiaseră și se afirmaseră în România, dar au ales să se întoarcă acasă crezând că e mai mare nevoie de ei acolo. Am stat de vorbă cu ei în ajunul aderării României la UE și voiam să văd dacă au regrete. Cel care devenise tată între timp era cel mai apăsat de păreri de rău. Credea acum că idealismul său de atunci i-a retezat copilului șansa la o viață mai bună, la București.Așa și eu, Irina. Am avut naivitatea, sau poate vanitatea?, să cred că e nevoie de mine aici. Am crezut că rostul meu e să dobândesc în străinătate niște bune practici și rigori ale meseriei pe care să le valorific aici, în țara mea, chiar dacă e infernal de greu. Ei, de când am născut-o pe Agnes mă tot intreb dacă nu cumva am greșit și trec prin aceleași neliniști precum amicul de la Chișinău.
- Care este relația ta cu Dumnezeu?
A fost și tensionată. Acum aș zice că suntem chit, ba chiar eu sunt un pic datoare. ;) Serios vorbind, credința în Dumnezeu și strădania de a-mi așeza viața în acord cu valorile creștine mi-a ajutat mai mult decât cărțile de dezvoltare personală pe care le-am citit sau decât discursurile motivaționale care rup netul.
Sanda Nicola este un jurnalist care a relatat de la atentate care au zguduit lumea, a fost peste tot unde se întâmpla ceva care conteaza cu adevărat, a intervievat lideri, a așteptat fumul alb de la Vatican, a bucurat oameni, a adus vești. A cunoscut refugiați, victime, suferinzi, condamnați. A prezentat și comentat faptele in fiecare zi la știri, la multe din televiziunile care contează în România. Pâna în februarie 2017, când a venit pe lume Agnes, fiica ei și a lui Liviu Iolu. Și fina mea.
Irina Păcurariu