Astăzi am oprit mașina în vârful unui deal, pentru că știam că de acolo se vede un șir de munți, unul de lacuri și vreo câteva de nori. E un loc unde se duce cineva când vrea să se simtă bine că s-a născut pe-aici. Sau să-și confirme că patria-i frumoasă, plus bla-blaul pe care-l exersăm toți, și m-am gândit la ce mi-a scris Simona Tache despre țara unde ne străduim să trăim: “am impresia că îmi cam place de ea așa cum e. Una peste alta, atunci când trag linie, îmi dă, milimetric, mai mult cu plus, iar asta mă oprește să plec”.
Pentru cine n-o știe, deși în bula noastră asta e imposibil, spun doar că pentru mine Simona Tache e în primul rând o femeie deșteaptă. Pe blogul ei se prezenta drept: “ jurnalist, femeie, prietenă, fiică, soră, soție, vecina, cetățean. A, și sora medicală, pentru că, înainte de Facultatea de Litere, am avut grijă să fac un liceu din care se iese cu meserie.”
Nu știu dacă simte nevoia să adauge ceva, deși în formula actualizată, din interviul de acum, spune cam așa: "Mă cheamă Simona, am fost jurnalist și îmi place să scriu, unii zic că mă și descurc binișor la asta. Sunt coautorul a două cărți de umor, care îmi plac chiar și mie. Mai nou, am devenit psihoterapeut, dovadă că o poți lua de la capăt la jumătatea vieții, îndrăgostindu-te foarte tare de o nouă meserie. De curând, am trecut printr-o ceva foarte, foarte greu și am reușit să rămân în picioare. Am oameni mișto în jur, pe care îi iubesc și de iubirea cărora nu mă îndoiesc".
Simona Tache a scris pentru revista Tabu, pentru „Academia Cațavencu”, apoi la „Cațavencii”, a semnat cărți, are un site care a început prin a se numi Jurnal roz de cazarmă și, de curând, a devenit psihoterapeut. Verbul ei șfichiuitor și tandru în egală măsură, calibrat pentru oameni cu umor și curiozități, a fost primul meu cârlig către ea. Am început s-o caut și s-o urmăresc și până și după momentul în care a anunțat pe FB decesul, după lupta fără șanse cu o boală nimicitoare, al celui care i-a fost soț, astrofizicianul și astronomul Nic Sârbu.
Îl citisem pe jurnalistul Nic Sârbu, posesorul unui doctorat în astrofizică la Berkeley, și mi se părea foarte tare site-ul sciencefriction.ro, dar nu știam că a fost perechea Simonei. De la dispariția lui, gândindu-mă la Simona Tache, m-am tot întrebat și încă mă întreb, cum o fi să fii singur după ce ai fost perfect în doi. Interviul de acum e un fel de răspuns.
Cum e asta cu trezitul în zori? Îl exersezi des? Întreb ca să mă verific….
Am experimentat toate orele de trezire în viața asta. Am lucrat și nopțile și m-am trezit la 13, am lucrat și de la 6 dimineața și m-am culcat la 21 seara. Tatăl meu a rămas derutat pe viață, nici acum nu știe exact când e mai bine să mă sune. Mă ofensează, deseori, la 10 dimineața, cu întrebarea timidă "Dormeai?". :))
Rezumând, mă descurc în toate variantele, dar parcă cel mai mult îmi place să fiu matinală. Mă bucur când pot să îmi beau cafeaua în liniște, la o oră când jumătate din oraș încă doarme. Apoi să mă antrenez un pic, în parc, cu căștile în urechi. Din păcate, mai nou, am aproape în fiecare zi terapii de la 8 dimineața, așa că nu mă mai pot bucura de tot acest ritual. Mă trezesc la 6 în aproape toate zilele lucrătoare, ceea ce, pe la 23, mă cam expediază împleticită spre pat, Dar e OK, mă descurc.
Scrii ușor? Îmi amintesc de vremurile când te-am descoperit în Academia Cațavencu, erau pasaje și poante de-ale tale la care se râdea în grup.
Dacă mă gândesc că am o prietenă care nu pune textul pe hârtie până nu și-l termină de scris în cap, indiferent dacă are trei rânduri sau 40 de pagini, aș zice că scriu destul de ușor. Cunosc însă și cum e să stai blocat trei zile, în fața câtorva paragrafe de început. Mi-a luat câțiva ani să mă prind că soluția e să le ștergi cu sete și să reiei treaba de la zero. Știu și cum e să scrii un text întreg și să nu îl publici niciodată, pentru că, la recitire, nu se mai califică. Ba chiar și cum e să regreți că ai publicat. Nimic nu îmi e străin. :))) Una peste alta, ca să îți răspund, scriu destul de ușor, da, mai ales dacă e vorba de lucruri care mă interesează și îmi plac. Să scrii, din obligație, ceva ce nu te atrage e moartea. Am cunoscut-o și pe-asta. :)))
Ce te provoacă de fapt? Când și la ce subiecte apare inspirația?
Depinde de ce-l preocupă pe creier în perioada în care mă întrebi. Dacă mă întrebai când scriam aproape numai pamflet și scenarii de sitcom, pe scurt, umor, ți-aș fi povestit că mă activez instant, la subiecte "de râs". Pur și simplu îmi săreau în ochi, le culegeam cu maximă ușurință din mediul înconjurător. Din orice, de la viață la filme, din absolut orice. De când m-am făcut psihoterapeut, mi se aprind beculețele mai mult la subiecte legate de această profesie. Asta nu înseamnă că nu mai râd. Râd în continuare cu spor, doar că nu prea mă mai lansez în texte lungi de umor, pe blog. Postez mai mult pe Facebook, glume mai scurte.
Apropos de Jurnalul tău roz de cazarmă. Ai putea să mai schimbi și tu cazarma cu un penitenciar, o autostradă, un spital sau măcar vreun mall, ceva? De unde atâta consecvență pentru aceeași biată cazarmă?!
Acum vreo două luni, un prieten care predă la Litere, la secția Comunicare, m-a chemat să le împărtășesc studenților din experiența mea de practician într-ale social-media. M-a întrebat, printre altele, ca și tine, Ce atâta jurnal de cazarmă? Răspunsul, pentru el, a fost că blogul a primit numele ăsta de botez prin 2008, când lucram încă în cazarma Cațavencu. Cum a ajuns în 2019 tot cu el? Simplu: am uitat pur și simplu acest amănunt. :)))) Între timp, am remediat, nu mai are nume. Am păstrat doar Simona Tache în header, deci… care cazarmă?
Cum se mai vede de la tine țara asta? Tot cu bărbați care vin de la băut și cu femei ieșite din coafor?
Coafor și bețivăneli am văzut când am scris, împreună cu Mihai Radu, cele două volume de război umoristic între sexe. Umorul reduce realitatea la clișee și operează cu generalizări, știm bine, dar îl iertăm, pentru că altfel am fi mereu mult prea serioși și triști, nu?
Țara o văd în continuare plină de umor, dincolo de relațiile dintre sexe. Și, deși uneori mă enervez, ca tot omul afectat de diverse realități românești, nu știu… am impresia că îmi cam place de ea așa cum e. Una peste alta, atunci când trag linie, îmi dă, milimetric, mai mult cu plus, iar asta mă oprește să plec.
Ai câteodată sentimentul că vrei să rămâi în bula ta artificială, fie că vorbim de cei cu care ne înconjurăm pe rețelele de socializare, sau de cercul nostru de prieteni, sau pur și simplu de generație?
Mi-e bine în bula mea, da, și aici vreau să rămân. Confirm. :)))
Ce-ai spune despre tine unui millenial care n-are habar cine ești, ce-ai făcut, de ce contezi?
Ce înseamnă "să contezi"? Să îi influențezi pe alții prin ce faci, prin ce ești, prin cum ești? Cei mai împăcați oameni sunt cei care înțeleg la timp că e important să contăm pentru cei apropiați și atât. Mă număr printre ei, dar hai să vedem totuși ce i-aș spune despre mine unui tânăr, într-un context în care ar trebui să mă prezint. Cred că i-aș spune așa: "Mă cheamă Simona, am fost jurnalist și îmi place să scriu, unii zic că mă și descurc binișor la asta. Sunt coautorul a două cărți de umor, care îmi plac chiar și mie. Mai nou, am devenit psihoterapeut, dovadă că o poți lua de la capăt la jumătatea vieții, îndrăgostindu-te foarte tare de o nouă meserie. De curând, am trecut printr-o ceva foarte, foarte greu și am reușit să rămân în picioare. Am oameni mișto în jur, pe care îi iubesc și de iubirea cărora nu mă îndoiesc".
Dacă sunt lucruri prin care mi-aș dori să pot influența un pic mai mulți oameni decât pe cei din cercul meu personal, astea trei ar fi: că poți să o iei de la zero profesional, la 40, că poți să rămâi în picioare, după o Apocalipsă personală, și că poți să înveți să nu te mai îndoiești niciodată de cei care te iubesc.
Simți că lumea e împărțită cu adevărat în follow-eri și influenceri? Ai putea trăi doar din blog și postările conexe?
Am trăit ani buni doar din blog și postările conexe, dar te rog să nu îmi spui "infulensără" decât dacă vrei să ne distrăm împreună făcând mișto de mine. Partikip. Nu, nu simt că lumea e împărțită cum spui tu și nici nu cred că lucrurile vor mai funcționa așa multă vreme. Ce va urma? Nu știu să-ți spun, dar sper să mai stăm pe-aici cât să aflăm împreună.
Când te-ai apucat de terapie te gândeai că ar putea deveni meserie? În ce fază ești cu asta?
Când m-am apucat ca pacient? Prima oară când am făcut asta, acum vreo 15 ani, am lucrat aproape un an cu un terapeut despre care acum aș spune cu toată responsabilitatea că era varză. M-a ajutat la acel moment, atât cât s-a putut, mai mult ideea de terapie, faptul că mi-am limpezit singură niște lucruri. Nu m-am gândit, la momentul ăla, nici că aș fi putut obține mult mai mult de la o terapie, nici că o să devin, într-o zi, psiholog și psihoterapeut. În ce fază sunt? Păi, lucrez deja în cabinetul meu, cu motoarele destul de turate, și cred că nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l ai atunci când vezi că unui om cu care faci echipă începe să-i fie tot mai bine.
Apropos de terapii. Am reținut ce-am citit pe undeva, o opinie de-a ta, că pe cei care suferă de depresii trebuie să-i convingi să facă ceva, orice… depresia condamnând la a nu face nimic. Ai tratat asemenea diagnostic, despre care știm foarte puțin în comparație cu incidența lui?
Depresia te sleiește de energie. În depresia majoră (cea mai gravă formă a bolii), oamenii nu se mai dau jos din pat cu săptămânile, nici măcar nu se mai spală. Primul lucru pe care îl faci cu un astfel de pacient e să îl trimiți la psihiatru, pentru medicație. Se iese din depresie ușoară sau moderată doar cu terapie, din depresia majoră nu, e nevoie neapărat și de antidepresive. După începerea tratamentului, în terapie se urmărește ceea ce noi numim "activare comportamentală". Un pai mutat de colo-colo, pe parcursul unei săptămâni, se consideră un prim pas, un progres important. Apoi, se mută două paie, de două ori pe săptămână și tot așa. Urmează, încet-încet, alte etape ale terapiei, alte strategii, alte tehnici. Sigur că tratez depresii, așa cum tratez și anxietăți, sunt cele mai întâlnite diagnostice.
Facebook ne vrea pe toți fericiți, așa că nu-i de mirare ce apăsat își fac loc anxietăți, spaime sau depresii: E atât de simplu? Una dintre cauze poate fi și asta? Raportarea la perfecțiunea virtuală a altora?
Jena socială, raportarea eternă la alții, teama de oameni, de eventuala lipsă de apreciere, groaza de judecata celorlalți, care, văzuți din afară, par mereu mai buni decât noi, sunt capcane emoționale care ne strică viețile cu mare succes. Ele vin din copilărie, din familia de bază (acolo e cauza deci), și sunt hrănite, desigur, de parada de fericire din social-media, care e doar factor favorizant. Dar ce bine că există totuși psihologi, ca să ne învețe să scăpăm de ele! :) Se poate. Învățul are și dezvăț, chiar dacă asta presupune niște muncă.
Ți s-a întâmplat să ți se spună că în realitate ești mai blândă, mai vulnerabilă? Cu scriitura reușești câteodată să intimidezi.
Cu scriitura obișnuiam să intimidez, nu cred că mai e cazul acum. M-am schimbat mult, o dată m-a schimbat vârsta, care ne schimbă pe toți. Nu mai avem la 40 teribilismul de la 20, iar, dacă cumva îl mai avem, ceva nu e prea în regulă cu noi. Apoi, m-a schimbat meseria asta nouă de-adevăratelea și fundamental. Nu pot să mai râd de oameni decât dacă mă includ, autoironic, și nu pot să mai judec decât rar, în cazuri excepționale. Singurii cu care am rămas fără scrupule sunt politicienii, se vede ușor pe pagina mea de Facebook. :))
Ce-ți dorești pentru tine, pentru mâine? Cât ai reușit să te împaci cu ce-ai trăit? Am un prieten bun care, trecut printr-o tragedie, îmi spunea că tot ce i se întâmplă, ce aude, ce trăiește, ajunge să se prelingă precum apa pe un pahar. Vede stropii, sunt acolo, dar nu-l ating decât pasager.
Am acceptat pur și simplu că nu pot schimba nimic. Asta e tot ce putem face cu lucrurile pe care nu le putem controla: să le acceptăm. Mă ajută mult - am mai spus asta - că nu (mai) am niciun fel de gândire magică. Dacă aș fi crezut în Dumnezeu, poate m-aș fi simțit pedepsită, poate aș fi avut la cine să strig "De ce?", poate aș fi încărcat ce am trăit cu tot felul de sensuri care m-ar fi torturat. Așa, necrezând, nu sunt nici chinuită de întrebări, nu mă simt nici victimă, nici aleasă, nici specială. Sunt doar unul dintre oamenii care au avut ghinion să tragă acest loz și știm cu toții, că din păcate numărul lor e în creștere, odată cu incidența acestei boli devastatoare care e cancerul. A fost o întâmplare să îl pierd pe Nic, o întâmplare care nici măcar nu mă pune la adăpost de alte întâmplări similare. Pentru că nu există echilibru universal ori vreun sfânt Excel în care să încapă o singură bifă la rubrica "drame", în dreptul numelui meu.
Ce-mi dorești pentru mine, pentru mâine? Liniște și să reușesc să trăiesc în prezent. Nu în trecut, trăitul în trecut înseamnă depresie, nu în viitor, căci asta ar însemna anxietate. Doar în prezent. Deocamdată îmi reușește. Cum sunt "de meserie" și îi învăț zilnic asta și pe pacienții mei, cred că îmi va reuși în continuare. Mai e ceva foarte trist, care, în mod paradoxal, mă ajută: oricât mi-aș dori, nu mi-l mai pot aminti pe Nic sănătos, ori, față în față cu amintirile pe care le-am adunat în anul lui terminal, moartea rămâne cea mai acceptabilă variantă.
Irina Păcurariu