Ana Maria Popa - Fata din Arad ocupată cu “schimbarea la față”

Întâlniri neîntâmplătoare cu ROMÂNCE DE ȚINUT MINTE

Anamaria Popa- Fata din Arad ocupată cu “schimbarea la față”

Anamaria Popa a inițiat renovarea Ambulatorului de Boli Infecțioase Copii din Arad. Dacă-i scanezi paginile de socializare o găsești livrând scaune noi pentru alăptat la maternitatea din oraș, sâmbăta pe câte un șantier deschis în foste saloane de spital care arătau inițial ca un decor de film interbelic, mereu cu oameni în jur, în ultimul an cu o fetiță de gât. Pe cea mică o cheamă Ilinca și e cel mai frumoasă surpriză pe care i-a făcut-o viața.

Locuiește la Arad și s-a născut într-o famila cu șase copii. Am văzut-o pentru prima dată acum un an. Lua un premiu la Gala Națională a Voluntarilor, timp în care detona, una după alta, istorii care mai de care mai neverosimile. Un ghem de fată, cu un zâmbet mare cât Calea Lactee, gata să pună pe scenă emoția ei de câștigătoare. Ușor stingheră la început de discurs, dar din ce în ce mai sigură pe ea pe măsură ce își spunea povestea.

În copilărie eu chiar am crezut că România e cea mai tare țară de pe pământ. Universul meu comunist ținea preț de aleea îngustă dintre blocuri, sprijinită de un teren betonat care ne folosea drept loc de joacă, unde stăteau parcate dealtfel și cele câteva mașini ale locatarilor și terminată cu o anexă fantomă, apărută mai târziu decât restul cartierului; un imobil de garsoniere pe lângă care treceam repede, de frica a câțiva indivizi mai dubioși care își petreceau timpul sudând țigară după țigară în fața intrării. Asta nu ne împiedica ca între două exerciții la bârna improvizată pe ultima treaptă a intrării de la scara noatră de bloc să ne visăm ba Nadia, ba Teodora Ungureanu sau, mai târziu, să ne luăm la întrecere cu gândul la medaliile de aur pentru care i se cânta imnul Gabrielei Szabo.

Anamaria Popa nu cred c-a visat la campioane ca fetele din generația mea. Locuiește la Arad și s-a născut într-o famila cu șase copii. Am văzut-o pentru prima dată acum un an. Lua un premiu la Gala Națională a Voluntarilor, timp în care detona, una după alta, istorii care mai de care mai neverosimile. Un ghem de fată, cu un zâmbet mare cât Calea Lactee, gata să pună pe scenă emoția ei de câștigătoare. Ușor stingheră la început de discurs, dar din ce în ce mai sigură pe ea pe măsură ce își spunea povestea.

Anamaria a inițiat renovarea Ambulatorului de Boli Infecțioase Copii din Arad. Dacă-i scanezi paginile de socializare o găsești livrând scaune noi pentru alăptat la maternitatea din oraș, sâmbăta pe câte un șantier deschis în foste saloane de spital care arătau inițial ca un decor de film interbelic, mereu cu oameni în jur, în ultimul an cu o fetiță de gât. Pe cea mica o cheamă Ilinca și e cel mai frumoasă surpriză pe care i-a făcut-o viața mamei ei.

Cine ești tu, Anamaria? De unde vii, ce varstă ai, cum te recomanzi de obicei la prima întâlnire?

Sunt o fată simplă cu o mare dorință de a lăsa ceva în urma mea. Ceva bun pentru cei mai neputincioși și mai mici dintre noi- copiii.
Sunt în primul rând o mamă care înțelege cât de important este să îmi știu copilul sănătos iar dacă se întâmplă să ajung cu el într-un spital, să poată fi tratat în condiții decente..

Pentru cine te știe, prima..poate și a doua impresie despre ține este că ești cel mai liniștit și mai luminos dintre pământeni. Zâmbești mult, cu toată ființă parcă, ai ochii veseli și curioși, dai pe-afară de bucuria de-a trăi. Ce e dincolo de asta?

Dincolo de ce se vede este o luptă grea. Cu mine, cu cei din jur, cu sistemul, cu neîncrederea celorlalți uneori. Însă ce se vede la exterior este victoria. Faptul că pot lupta cu tot ce ar putea să mă oprească să fac fapte bune, să implic comunitatea, să „mut munții din loc”. Dincolo de ce se vede și ce nu am ascuns niciodată este sitația mea familială. Suntem 6 frați, crescuți doar de mamă care ne-a oferit tot ce a avut și care ne-a învățat să fim buni, responsabili, să ne ajutăm între noi și să ne iubim aproapele. Așadar, din familie am învățat primele lecții de „responsabilitate socială”.

Ne știm de la Galele Naționale de Voluntariat, unde ai devenit o obișnuită a premiilor. Ca să ajungi acolo ai avut ceva drum de bătut. Ne spui povestea lui?

Drumul a fost și încă este asemenea unei curse de motagne-russe. Am intrat în familia voluntarilor pe la 14 ani când după ce ani la rând am acționat că și voluntar în taberele de copii, după care am activat în diverse asociații, urmând că la 23 de ani să dau viață la ce reprezintă azi CETATEA VOLUNTARILOR Arad.

Cum sunt bănățenii? La vest de noi toți, mai aproape de Viena decât de București, au apărut mai ușor reflexele de a dărui, a face voluntariat în folosul altora, de a da mai departe?

Bănățenii sunt oameni cu suflet mare. Sunt săritori și nu rămân nepăsători la nevoile și necazurile celor din jur. Ne bucurăm să vedem de la un an la un altul, cum părinții și profesorii implică tot mai mult copiii în activitățile noastre și cât de mult îi ajută pe cei mici să conștientizeze ce înseamnă să dăruiești celor mai puțin norocoși. Cetatea Voluntarilor este de fapt cetatea arădenilor darnici, uniți și cu sulfet mare.

Mi-ai spus despre fata ta că e peste tot cu tine. Mai ales când ești pe șantier, pentru că, te citez, vrei să crești "un om bun". Ce nu știe lumea este că ea a venit că un cadou neașteptat, când nu mai sperați la un copil. Alți părinți ar fi pus totul pe HOLD și s-ar fi dăruit 100%. Tu ce-i făcut?

Ce am făcut eu? Am mai terminat două etaje ale secției de Boli Infecțioase Copii din Arad și am devenit și mai motivată. ILINCA, fiică-mea, a venit când ne așteptam cel mai puțin. Ea a venit ca un dar, exact când am terminat primul etaj al secției și am înțeles atunci că, de fapt, este o confirmare de la Cel de sus că ceea ce facem este bine.
Când am terminat al doilea etaj am născut, iar cu ea în brațe facem cel de-al treilea etaj. Nu știu cum ar fi făcut alți părinți, dar noi am știut atunci că trebuie să facem tot ce ne este cu putință, având un motiv în plus de ambiție și dorință.

Trăiesti și trăim într-o tară în care inițiativa privată în domeniul social este salvatoare. Spune-ne din experiența ta. Ce inseamnă să devii responsabil pentru proiectele pe care le coordonezi? Unde se termină pionieratul și începe "meseria"?

Pionieratul se pierde undeva pe drumul anevoios despre care vorbeam, dar nu cu totul. Având atât de multe activități în diverse domenii, avem mereu și noi de învățat legi, proceduri și termene. Meserie a devenit când am pus bazele Cetății, la 23 de ani. Când am fost sigură că nu aș putea face altceva.

 Te-ai gândit vreodată să pleci din România?

Au fost momente grele uneori. Piedici, acuze nefondate și răutăți gratuite. Au fost situații în care cei din jur îmi spuneau să mă opresc sau să plec în străinătate unde munca mi-ar fi mult mai respectată. Însă cum aș putea să plec, să părăsesc țara în care am prins rădăcini atât de adânci?!? Dacă ar fi să plec cândva, ar fi doar pentru a putea învață ceva mai nou și mai util, ca să pot reveni în România și să implementez.

 Nu regreți că investești mai mult în comunitate decât în viața ta? Poate energia, capacitatea ta de a motiva oameni, șansa de a fi credibil te-ar fi ajutat să fii un antreprenor de succes.

Comunitatea este viață mea. Satisfacțiile mele vin din rodul muncii mele și din cei care mă înconjoară. Dacă regret ceva, este timpul care trece în defavoarea mea, orele și zilele se scurg mult prea repede și nu reușim să facem cât ne-am dori. În rest, încerc să fiu cât mai mult împreună cu Ilinca și cu Marius, soțul, partenerul și echilibrul meu.

Sigur ce faci e sub multe lupe. Ai trezit atenția multora. Cum e să fii și pus la zid? Cu alte cuvinte contestat, judecat, vinovat fără vină?

Este dureros și nedrept, însă, ne asumăm că „vom deranja” în momentul în care nu avem nici o culoare politică și facem lucruri pe care alții sunt plătiți să le facă (din banii noștri). Suntem oameni mici care fac lucruri mari. Sunt răutăți care nu fac bine nimănui și sunt oameni care se simt mai bine să arunce cu piatra în loc să o pună la temelia unui lucru sau a unei fapte bune.

Ce-o să faci după ce termini de renovat spitale? Ai planuri cincinale?

Avem planuri nu doar cincinale ci pt tot restul vieților noastre: să motivăm oamenii să facă fapte bune. Pe lângă activitățile noastre periodice deja consacrate, vom continua cu alte secții din Arad și, poate, vom face un spital. Ne dorim să fim acolo unde este nevoie de noi.

Regret că cei care ne conduc nu au regrete.

Există oameni care te-au ajutat, fără de care n-ai fi reușit?

Bineînțeles. Cei apropiați Cetății, care au fost alături de mine de la început, arădenii, de la cei mici la cei foarte mari, sponsorii- companiile din municipiu și din județ fără de care nu am fi realizat nimic. Nu am fi reușit nici fără răbdarea și sprijinul soțului meu și, mai nou, cu forțe proaspete mă ambiționează Ilinca.

Regrete?

Cum spuneam, regret cât de repede trece timpul. Regret că poate, cândva, aș fi putut face mult bine un lucru. Regret că cei care ne conduc nu au regrete.