Există oameni pe care îi întâlnești cu un scop și așa a fost pentru mine intersecția la care m-am topit după Sînziana Mircea, unul dintre tinerii care confirmă că țara asta are și gene bune. În ciuda a ceea ce trăim în fiecare zi. O fată frumoasă, pe care nu știu dacă o prinde vreodată seara altfel decât zâmbind. Poate datorită artei ei desăvârșite, dar pe listă e și tinerețea, bucuria de a fi unul dintre aleși, educația de elită sau, de ce nu, seducția pentru înghețată.
La 7 ani debuta pe scena Ateneului Român, iar la recitalul de debut de la Carnegie Hall, din noiembrie 2016, care a fost “sold out”, publicul extaziat a ovaționat-o în picioare minute în șir.
La ce te gândești când ești asezată în fața pianului și cânți? Te simți vreodată singură, vulnerabilă, atunci când ești pe scenă?
De când mă știu pe lume, pianul este Universul meu. Un univers plin de culoare, cu peisaje, intamplări și personaje dintre cele mai diverse. Atunci când cânt, întru în acest univers, mă “transpun în pielea personajului” și recreez într-un plan imaginar această lume alcătuită din inefabilul sunetelor, din armoniile partiturii pe care o interpretez în acel moment. Într-un fel se aseamănă cu actoria. Pentru mine lumea muzicii este lumea libertății absolute! Singură nu mă simt niciodată, chiar dacă viața unui pianist presupune să fii de cele mai multe ori singur, fie de-a lungul multelor ore de studiu solitar, fie în turnee, când mergi dintr-un oraș în altul, în deplină singurătate. Cât despre vulnerabilitate, cred că într-o oarecare măsură orice artist se simte expus uneori, deoarece prin artă sa aduce în fața publicului o parte din sufletul său. Scena însă este ceva cu totul special. Mi se pare întotdeauna extraordinară senzația de “fluturi în stomac” pe care o am atunci când pășesc pe scenă. Este probabil un flux de energie creatoare care poartă emoția dinspre artist către public și înapoi. Uneori, în timpul concertului, În mod paradoxal, am impresia că această energie devine aproape palpabilă. Sunt acele momente de grație pentru mine, în care timpul pare că a înghețat și totul a rămas suspendat într-un...pianissimo. Acelea sunt momentele mele preferate. Și sunt mereu foarte fericită și recunoscătoare atunci când se întâmplă.
Cât face parte publicul din ecuația spectacolului?
Imens de mult. Fără public și emoția sa, spectacolul nu există. Un spectacol există dacă emoția generată de artist rămâne în timp. Iar această emoție continuă să trăiască prin public.
Cum a început povestea cu pianul?
A început în joacă, cu un pian de jucărie și cu un buchet de flori. Cu niște vecini foarte răbdători și “transformați” în adevărați experți cu forța. Ei au fost primul meu public. Cu discurile de vinil ale părinților, printre care Queen, Pink Floyd, dar și concertele de Rachmaninov și Ceaikovsky, care m-au fascinat încă de atunci. A continuat cu orele la grădinița muzicală, la care mă ducea bunica mea și mă aștepta afară, indeferent dacă era vară sau iarnă, ploua sau ningea. Și nu venea singură, ci cu o sacoșa de pânză care lătra, pentru că înăuntru se afla cățelul meu pechinez, prea leneș să meargă așa de mult pe jos.
Ai făcut școală în Germania și UK, de cântat ai cântat de la New York, Miami, la Tokyo sau în China.
Unul dintre cele mai frumoase aspecte din viața unui muzician este că ai ocazia să călătorești mereu și să cunoști locuri și oameni noi. Prima mare schimbare din viața mea s-a petrecut la 18 ani, când am fost admisă la Universitatea de Muzică și Dans din Koln, cea mai mare din Europa, așa că m-am mutat în Germania. Totul era nou: o limbă străină nu chiar ușoară, mutatul singură într-un oraș nou și mai ales un sistem de învățământ foarte diferit de cel din România. Orarul era foarte flexibil, aveam o curriculă obligatorie de acoperit în 4 ani, însă aveam libertatea de a alege când vrem să studiem fiecare curs în parte. Nimeni nu te "păzea" pe parcurs, așa că frica mea cea mai mare era să nu pierd vreun curs și să aflu abia la sfârșitul anului 4. :))
După ce m-am obișnuit la Koln, am decis că vreau iar ceva nou, așa că în anul 3 am plecat la Londra cu o bursă Eramus. M-am îndrăgostit definitiv de Londra și de Guildhall School of Music, așa că am decis să mă întorc acolo la masterat. După absolvirea din Germania, mi-am făcut bagajele din nou către Anglia, unde am studiat cu o bursă integrală oferită de Steinway & Sons UK. M-a fascinat și mă fascinează în continuare viață londoneză, așa că revin des pentru lecțiile de pian cu mentorul meu, Prof. Ronan O'Hora, care mă îndruma și acum și mă ajută să îmi pregătesc concertele.
Între Germania și Anglia, s-a strecurat încet-încet pasiunea mea pentru Italia, pe parcursul celor doi ani de studiu la Accademia Pianistica Imola. Este o instituție de elită fondată de Vladimir Askenazy. În paralel cu studiile de la Koln și Londra, mergeam periodic la Imola, unde studiam cu Prof. Boris Petrushansky, unul dintre marii pianiști ai școlii ruse. Înainte și după lecții mâncam înghețată, foarte multă înghețată. Așa că mai târziu, pasiunea mea pentru înghețată m-a făcut să mă orientez din nou către Italia, de data aceasta către Milano. :)
“Pentru mine lumea muzicii este lumea libertății absolute! Singură nu mă simt niciodată, chiar dacă viața unui pianist presupune să fii de cele mai multe ori singur, fie de-a lungul multelor ore de studiu solitar, fie în turnee, când mergi dintr-un oraș în altul, în deplină singurătatate.” Sinziana Mircea, Young Steinway Artist
Ne-am revăzut într-o zi de 1 martie și mi-ai spus că te îmbraci mereu în roșu de mărtisor. Așa se raportează la tradiție un artist sau pur și simplu ești un copil mare și-atât?!
Nu există îndoială: sunt un copil mare și așa sper să rămân mereu! Copiii au o imaginație infinită. Iar fără imaginație , muzica și-ar pierde din mesaj. Probabil că și dacă aș fi fost doctor sau arhitect, tot în roșu m-aș fi îmbrăcat de Mărțișor. Este vorba de micile obiceiuri care te fac să te simți acasă oriunde ai fi, să te simți alături de cei dragi chiar dacă poate sunt departe.
Care-i colțul tău favorit de lume?
Acasă. E un răspuns-clișeu, însă este adevărat. Și se leagă exact de ideea de a rămâne un “copil” mare. Acasă este destinația mea “secretă” la care abia aștept să revin mereu. Și bineînțeles, acasă este întotdeauna locul în care se află cei care mă iubesc, împreună cu pianul meu. Plus toată colecția de rochii de concert. :)) Este locul în care mă simt mereu în vacanță.
Au și artiștii zile mai puțin bune. Sigur. Ce te faci dacă în una dintre ele e programat un concert?
Așa e, cu toții avem zile bune și zile mai puțin bune. Însă exact pentru zilele mai puțin bune studiem ore întregi, luni întregi înaintea unui concert. Practic, o viață întreagă. Atunci când pășim pe scenă, avem o singură datorie: să le transformăm ziua celor din sală într-una . le oferim o emoție pe care nu o găsesc . atunci nu contează de mult noastră “mai bună”. Este un privilegiu să fii pe scenă în fața cuiva care și-a luat din timp și energie să vină la concertul tău. Și atunci îți dai seama încă o dată cât ești de norocos și totul devine o zi extraordinar de frumoasă. În asta constă magia.
E adevărat că ai făcut o scoală de muzică? Unde, cum, cu cine, pentru ce?
Așa este, exact acum un an am deschis MuseArt Academy, un vis pe care îl aveam in minte de mai multă vreme. Nu indrăzneam să incep, deoarece investiția initială este foarte mare, datorită costurilor instrumentelor muzicale, însa am reușit cu ajutorul programului Start Up Nation. Este o școală a prieteniei, pentru că noi, cei care predam, suntem foști colegi de liceu de la Colegiul National “George Enescu” din București. Eu mă ocup in principal de partea de management și de dezvoltare. Avem elevi la pian, canto, vioară și chitară, dar și cursuri generale de educație muzicală. Este un loc deschis tuturor iubitorilor de muzică, fie copii sau adulți, care vor sa învețe un menuet de Mozart sau o piesă a lui Katy Perry. Important pentru noi este ca atunci cand vin la noi să se bucure de muzică, să învețe ceva nou și să iasă pe ușă cu zâmbetul pe buze. Este un loc în care noi toți continuăm să învățăm foarte mult, unul de la celălalt și cu toții de la elevii nostri. Prețuim fiecare moment în care părinții sau copiii decid să vină spre noi, spre muzică în general. Suntem cu adevărat fericiți atunci când ii vedem pe ei incantați de progresul pe care îl fac, atunci când reușesc să cănte piesa favorită la pian sau chitară sau când caștigă un premiu.
Ce presupune disciplina studiului? Cred că ești obligată să o ai.
Studiu fără disiciplină nu există și asta înțelegi rapid după primele lecții de muzică, dacă vrei să înveți măcar un cântecel pe dinafară. Dacă nu ești pasionat de ceea ce faci, e foarte greu să fii disciplinat. De exemplu, la MuseArt Academy avem un elev în clasă 0 care studiază singur la pian, dimineața și seara, în fiecare zi, fără să îl oblige nimeni. Doar din pasiune. Exact de aceea cred că muzica este un mod extraordinar de a-i deprinde pe copii cu disciplină, rigoare și muncă în echipă. Fie că devii sau nu muzician profesionist, cu siguranță dezvolți niște abilități care te vor ajută în ceea ce vei face mai târziu.
Pentru muzicienii profesioniști, studiul este precum antrenamentele pentru sportivii de performanță. Nu poți să sari peste ele în nicio zi. Disciplina îți spune câteodată că duminică dimineață ar trebui să studiezi piesele pentru următorul concert în loc să dormi o oră în plus. Sau că în seara de dinaintea concertului ratezi petrecerea la care merg toți prietenii tăi. Însă cu toții facem asta de mici, așa că devine o obișnuită, nicidecum o obligație.
Young Steinway Artist. Spune-mi despre ce înseamnă această titulatură. De când există un asemenea club select al pianiștilor care acum te include și pe tine?
Steinway & Sons este cel mai faimos producător de piane din lume, pianele lor fiind alese de 98% dintre pianiștii concertiști, datorită calităților sale excepționale. Distincția de Steinway Artist este acordată celor mai aclamați pianiști, în urmă unor selecții foarte riguroase la nivel mondial. Există o categorie de seniori din care fac parte Daniel Barenboim, Martha Argerich sau Radu Lupu, precum și o categorie de juniori, denumită Young Steinway Artist. În general, în fiecare an la nivel mondial Steinway selectează 2 pianiști.
În anul 2017 am avut onoarea să devin Young Steinway Artist, în urmă unei evaluări care a durat mai bine de un an și care a luat în calcul performațele mele de până atunci, printre care concertele, turneele, studiile, înregistrările și premiile obținute. Sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta șansă. De altfel, în luna iunie, în calitate de Young Steinway Artist, voi cântă la Steinway Hall din Tokyo. Pentru un tânăr pianist, este o ocazie extraordinară de a te prezenta publicului din alte țări și de a cunoaște alți artiști.
O parte din timp îl petreci în Italia. De ce?
În toamna anului 2017 am început o nouă aventură , m-am întors la școală, dar nu la o școală de muzică, ci la una de economie și administrație. Am făcut un Masterat de Managementul Artei la Universitatea Bocconi din Milano, cea mai importantă universitate de finanțe din Italia și cea care oferă cel bun program de gen din lume. Spun că a fost o aventură pentru că brusc, după 20 de ani de muzică, nu mai eram înconjurată zilnic de muzicieni, ci de economiști, avocați sau ingineri. A fost o experiență minunată pe care aș lua-o de la capăt oricând! Este contactul cu lumea “reală”, cu non-muzicienii care alcătuiesc publicul obișnuit din sala de spectacol. Cei care muncesc 10 ore pe zi la birou și care atunci când vin la concert, vor o oază de liniște. Este un paradox, pentru că muzica este exact opusul liniștii. Însă în tumultul vieții moderne, a sta două ore într-o sală de concert presupune ca în acel interval nu îți telefonul, nu trebuie să răspunzi la emailuri, nu trebuie să faci conversație cu nimeni, ci poți doar să îți lași gândurile libere, să abandonezi gândurile negative și poate să scoți emoții și sentimente acoperite de zgomotul cotidian.
Iubești?
Da. Iubirea infrumusețează lumea în toate aspectele sale și îți dă motivația să construiești lucruri noi. Artiștii vorbesc prin arta lor despre toate trăirile omenești, dar mai ales despre dragoste. Dacă nu am cunoaște aceste sentimente și nu le-am trăi pe deplin, cum am putea să le exprimăm și să le transmitem celor din jur? De altfel, crezul meu despre iubire se regăsește în cel de-al doilea CD al meu - “Unending love - a Sound Poem”, care a fost construit in jurul mesajului poeziei omonime a lui Rabindranath Tagore, “Iubire fără sfârșit”.
Ce-ai vrea să fii și nu ești?
Nu m-am gândit niciodată. L-aș mânia pe Dumnezeu cu orice cerință. Poate mi-ar plăcea să fiu o vorbitoare fluentă de japoneză sau o fată sportivă cu ochii albaștri. Cred că nu am nicio șansă cu ochii albaștri sau cu japoneza, însă mai am speranțe cu sportul. :))))
Unde te vezi îmbătrânind?
In fața pianului, alături de familia mea. Din fericire, pianiștii nu ies niciodată la pensie, adică trebuie să muncească toată viața. Așa că totul depinde de cât ești de norocos din punct de vedere fizic. Mi-l aduc aminte pe marele pianist italian Aldo Ciccolini, cu care am studiat câteva veri la rând la Riva del Garda, și care a susținut concerte până a murit, la vârsta de 89 de ani. Pentru un maestru de acest nivel, vârsta nu există. Arta lui va rămâne mereu vie, în amintirea celor care l-am ascultat și îl ascultăm și azi în înregistrări.
Lumea pianiștilor e dură. Sunt foarte mulți interpreți talentați, unii de-a dreptul geniali. E o loterie să te afirmi?
Cred că da, ca de altfel in orice domeniu artistic. Mai ales pentru că totul este atât de subiectiv și există mii de variante diferite și in același timp “corecte” pentru fiecare piesă. Însă exact din acest motiv, fiecare artist are vocea lui. Si cum zice mama, ‘fiecare are loc sub soare’. :)
Cum ai invita în sală, la un concert de-al tău, pe cineva care nu are niciun fel de relație cu muzica clasică?
Vă place Celine Dion? Vă place piesa ei - “All by myself”? Ei bine, acela este Rachmaninov. Nu vreți să ascultați originalul? Dacă da, atunci vă aștept să ne bucurăm impreună de muzica lui Sergei Rachmaninov în Concertul nr. 2 pentru pian si orchestră.
Toată muzica pe care o auzim astăzi la radio sau in filme derivă din muzica clasică. De exemplu, muzica filmului Razboiul Stelelor pe care îl știm cu toții a fost precedată de Suita ‘Planetele” compusă de Gustav Holst intre 1914-1916. Când aveți timp, vă invit să o ascultați. Este absolut superbă!
De multe ori am auzit despre sunetul pianului cum că e cel mai seducător dintre toate și e foarte probabil să fie așa. Părerea ta?
Dacă intrebați orice pianist, precis răspunsul este pozitiv. Dacă intrebați un chitarist s-ar putea să obtineți alt raspuns. Ca de fiecare dată, totul depinde de perspectivă sau...de urechea celui care ascultă, vorba lui Shakespeare. :)
Tânăra artistă Sînziana Mircea a debutat pe scena Ateneului Român la numai șapte ani. Au urmat numeroase concerte în Europa și în America. Un eveniment important în cariera ei a fost recitalul de debut de la Carnegie Hall, un “sold out” din noiembrie 2016, când publicul extaziat, a ovaționat-o în picioare minute în șir.Sînziana a concertat în mai multe spații prestigioase, printre care Tokyo Metropolitan Theatre (Japonia), St Martin-in-the-Fields din Londra și Primăria Cheltenham (Regatul Unit), PepsiCo Recital Hall – Fort Worth, Texas, Filarmonica București și Sala Radio din capitala României, Centrul de Arte Culturale din Nanjing și Sala de Concerte Harbin (China). Înregistrările concertelor sale au fost difuzate de BBC Radio 3, Radio România Musical și pe canalele principale de radio pentru muzica clasică din întreaga Europă (cum ar fi Suedia, Norvegia, Polonia).Pe lângă aparițiile solo și concerte, Sînziana Mircea interpretează foarte mult cu cel mai apreciat violonist român, Alexandru Tomescu.
Irina Păcurariu
