Liliana, prietena mea din Cealaltă Românie

Cum a devenit Liliana, prietena mea din CEALALTĂ ROMÂNIE membră de partid

Nu exagerez dacă spun că am facut zeci de repotaje și interviuri cu români plecați care-ncotro. Am fost după ei în Italia, încă de pe vremea când evadau în remorci de TIR, ascunși în butoie de murături, m-am nimerit în Irlanda când familiile de rromi cereau azil politic pe motiv că România îi discriminează, în Spania am împărțit suferința cu supraviețuitorii atentatului din gara Atocha-dacă vă mai amintiți de el- la un an de la tragedie. Asta ca să mă opresc doar la ceva exemple. Am colecționat oameni, destine, istorii de așa zis succes, dar, dintre toți, prietenă am rămas cu Liliana. Probabil că mulți ați auzit deja de ea, Liliana este o româncă plecată la muncă în Italia care a început la un moment dat să scrie ceea ce trăia. Textele ei au început să circule pe internet de la o româncă la alta, de la o mama la alta. Aşa au ajuns în Romania. Mai întâi la Daniela Palade Teodorescu, atunci redactor șef la revista Avantaje ( acum redactor șef al revistei Cariere) apoi, de la ea, au ajuns și la mine.

Pentru prima dată marturisile dure, dar adevărate, ale unei femei obligate să trăiască doar cu amintirea copiilor, fetele ei rămase fiind la mii de kilometri de casă, au fost adunate într-o carte scrisă chiar de către eroină. Liliana, mama a două fetiţe, o femeie simplă, dintr-un orăşel industrial din România -asta dacă nu exagerez când vorbesc în termenii ăștia despre Mărășești- a emigrat pentru că nu avea altă soluţie de supravieţuire. Ceea ce a trăit din momentul plecării a dus-o în pragul disperării. A salvat-o faptul că de la un moment încolo a aşternut pe hârtie povestea ei şi a altor români plecaţi în pribegie, într-o serie de scrisori pentru fetele lăsate acasă. Ca Liliana sunt mii de românce. Obligate de sărăcie să pornească pe un drum la capătul căruia nu este -de multe ori- decât o promisiune, nu pot recunoaşte decât faţă de ele însele cât de mare este sacrificiul de a strânge un pumn de euro. La Exodul mamelor, seria de emisiuni pe care am realizat-o, și pe care o puteți găsi în secțiunea VIDEO/REPORTAJE, Liliana a povestit adevăratul preţ pe care îl au aceste femei de plătit.

„Liliana şi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a ascultat Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Aşa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma şi a rămas acolo.
N-a durat mult şi a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie şi a descoperit că aşa se curăţă, se eliberează, are puterea de a da mai departe poveştile ei sau ale altora. Când a plecat era femeie de 30 şi ceva de ani, care în mica ei valiză, printre câteva haine de schimb, a luat şi 2-3 cărţi de căpătâi (Steinbeck, Nichita Stănescu, Biblia) să-i ţină de urât şi de dor. Nici prin gând nu-i trecea că va ajunge să se scrie pe sine, în propria ei carte”, fragment din volumul Cireșe amare, autor Liliana Nichita, apărut la Ed. Humanitas.

La un moment dat cineva m-a rugat să o întreb pe Liliana despre România și relația ei cu țara. Iată răspunsurile:

NOI N-AM PLECAT NICIODATĂ CU ADEVĂRAT

“În România e sufletul, în afara ţării e trupul. Avem două case, dar nici una completă. Ne-am adaptat, dar nu trăim cu adevărat bine nicăieri”, spune Liliana Angheluta

- Ai plecat din România împotriva a tot ceea ce iți doreai de fapt de la viată și ai luat-o de la capăt fără voie intr-o lume străină și ostilă. Cum a fost?

- Teribil! Înţeleg de ce plâng nou născuţii în momentul când se desprind de cordonul ombilical. Gândul cel mai sfâşietor e că nu ştii când te-ntorci, toate planificările se dau peste cap şi descoperi că cele 6 luni pentru care ai plecat sunt, de fapt, ani, decenii! Chiar acum se împlinesc 10 ani de când am plecat, ştiu doar că priveam pe geam şi-mi curgeau lacrimi. Despărţirea de copii e insuportabilă. Orice altceva din lumea cea nouă se poate depăşi, dar peste dor nu treci niciodată.

- Ce ai luat cu tine din moștenirea ta românească?

-Pe vremea aceea nu mă gândeam la moştenire, la rădăcini. Apoi, ulterior, am descoperit că-n sufletul meu eram diferită. Nu neapărat mai bună, ci diferită. Cred că e vorba despre empatie, românii au un alt raport cu universul, vibrează altfel. E adevărat şi că secole întregi de zguduit te fac să te ţii mai aproape de pământ, de arbori. Eu priveam soarele şi mă gândeam că străluceşte şi peste România, vântul care bătea venea neapărat din acea direcţie, iar avioanele, pentru mine, zboară spre sau dinspre ţară. Acolo e centrul universului meu şi altfel nu se poate. Până şi stelele sunt cele din România, indiferent de unde le privesc.

- Cum sunt românii plecați?

- Bravează că sunt ok, s-au adaptat, vorbesc alte limbi, mănâncă scoici şi fructe de mare, aparent au tot ce le trebuie, dar ştiu în permanenţă dacă plouă în România sau nu. Toate gândurile lor se-nvârt în jurul acelei zile în care se vor întoarce, chiar dacă le-au crescut copiii, între timp, chiar dacă ştiu că-n România lucrurile nu s-au schimbat, amână momentul întoarcerii dar nu renunţă la el.

- Unde este "acasă" pentru tine?

- Nu ştiu. După cum spuneam, ne-am adaptat, dar nu trăim cu adevărat bine nicăieri. În România e sufletul, în afara ţării e trupul. Avem două case, dar nici una completă. Între timp ne-am schimbat şi noi. Probabil că "acasă" e în limba română pe care o vorbim şi-n faptul că visăm româneşte, indiferent unde ne aflăm.

- Care e relația ta cu țara?

- Mă bucur pentru orice schimbare şi m-amărăsc pentru încremenirea oamenilor, pentru faptul că nu participă, că nu-şi dau seama că pot schimba ceva. Nu mă refer neapărat la alegeri, mă refer la faptul că pot planta flori şi n-o fac, că pot vărui un bloc şi nu au chef. Mă uimeşte delăsarea şi lipsa de interes pentru ce se-ntâmplă în jurul lor. De asta scriu, poate careva citeşte şi se gândeşte că da, n-ar fi rău să privească în jur cu atenţie. Românii trebuie treziţi din amorţeală, sunt capabili de lucruri extraordinare şi încă nu suntem conştienţi că stă în puterea fiecăruia dintre noi să facem ceva, cât de puţin, pentru a ne fi mai bine. Relaţia cu ţara? E primul lucru la care mă gândesc când deschid ochii, dimineaţa, chiar şi după 10 ani mă întreb ce caut aici, departe.

- Cînd te apucă dorul de casă ce faci?

- Am grijă să nu m-apuce. Evit s-ascult cântece populare, evit orice zgârietură! Până şi o eugenie-mi face rău, se răscolesc toate amintirile. De exemplu, banal exemplu, nu mănânc ciorbă, rareori îmi fac ceva de mâncare românesc, tocmai pentru că-mi apar în faţa ochilor toate scenele de familie, cu copiii alături, pofticioşi şi mulţumiţi de ceea ce le puneam în farfurie. Am grijă să nu mă zgârâi pe suflet, dacă se-ntâmplă îmi vine să plâng şi nu am voie. Mi s-a întâmplat, totuşi, deseori, să nu mă pot proteja de dor, să aud colinde sau imnul naţional. Ştiţi expresia aia, "din rărunchi"? Se porneşte un plâns din viscere, din interiorul cel mai adând al fiinţei, nu mai controlezi nimic şi nu te poţi opri. Dar lacrimile nu rezolvă situaţia. Doar participarea despre care vorbeam mai devreme poate schimba ceva şi ne poate aduce acasă.

- A existat un moment în care ai fost mândră de originea ta? Sau de România?

- Sigur, mai multe momente. Dar cel mai puternic a fost la o manifestare prin care se sărbătoreşte naşterea Romei, se cheamă "natale di Roma" şi are loc anual. Este o paradă care ocupă centrul istoric al Romei, participă reprezentanţi din multe ţări, îmbrăcaţi în costume din perioada Imperiului Roman. Defilează gladiatori, senatori, dansatoare din Spania, Germania, Grecia etc. La un moment dat am văzut capul de lup, era purtat de un grup de tineri îmbrăcaţi cu cojoace de oaie, cu opinci. M-am strecurat printre oameni, am intrat în mijlocul grupului şi, neştiind daca sunt cu adevărat români, i-am întrebat doar: "Dacia?"I-am îmbrăţişat pe toţi, cu lacrimi în ochi, erau dacii noştri, veniţi din Satu Mare la eveniment. Şi mândră am mai fost să aud oamenii din jur spunând aşa, cu respect: "Ăstia sunt daci"! Gândeam: "Da, şi sunt ai mei!" Momentele mele de mândrie au legătură cu originile, cu rădăcinile, e ca şi cum ai spune: "Uite, nu sunt singură pe lume, am alături un întreg neam!"

- Spui ca voi nu ati plecat niciodata cu adevarat, ce-i de făcut?

- Acum nimic, plecaţi pentru un an sau doi, timpul trece, necruţător şi uneori cred că acea Românie a noastră devine imaterială, că poate nu vom mai găsi drumul de întoarcere.
În astfel de momente mă scutur şi spun:
– Ne vom întoarce! Odată şi-odată!

Din mesajele schimbate cu Liliana:

"Mă gândesc că toţi românii care sunt plecaţi tot în România vor să se-ntoarcă vreodată, indiferent de ce muncă fac aici. Şi-ţi mai spun o fază din Marquez, din vecul de singurătate, Ursula, la un moment dat voia să se oprească din călătoria lor în căutarea unui pământ pentru noul sat. Soţul i-a răspuns: de ce să ne oprim aici, nu avem nici un mort în pământul ăsta? Una dintre marile spaime ale diasporenilor e că vor muri pe aici şi că cei din ţară le vor pierde şi amintirea. La noi e important să ştii că vine cineva la tine cu o lumânare. Probabil că toţi cu care vei vorbi vor spune că acasă e în România, chiar dacă ei trăiesc aici ca şi cum ar fi stabiliţi definitiv.
Na, când mai cuget îţi scriu. Nu mi se-ntâmplă des să cuget."

"…am o familie aci,în Italia, la Terni, mareeeeee, sunt de prin Maramureş, vreo 3 patru surori, cu copii cu tot, unul e şef zidar, ceea ce nu-i puţin lucru, ştie toate materialele şi-i brav nevoie mare, vreo doi fac apicultură şi o vand, au contracte etc, femeile fac ce-or face dar duminica sunt toţi la biserică cu costum popular.

Cand se adun ăştia fac vreo 15 că-s cumnaţi, nurori şi tot aşa, e un grup mare din Maramureş, până şi popa-i de acolo, din Ieud.

În august se duc toţi acolo, la strâns fânul, stă mă-sa după ei cu băţul, le-am spus, măi: voi n-aţi emigrat, aţi fugit de mama.

De Crăciun fac concerte de colinde pe aici, apoi pleaca în Maramureş şi-o iau de la capăt acolo, fac concerte ca sa-şi construiască singuri o biserică în sat.

Dar ei toţi muncesc aici, oameni senini, frumoşi, n-au de gând să se-ntoarcă, dar investesc în satul lor, iar aici apicultură şi zidărie...dar da, ar fi frumos să-i prezinţi9 am ;I făcut-o, vezi seria UNDE-I ACASĂ, e una cu cinci copii de acum mari iar una dintre fete e la primăria locală, şefa departamentului emigraţie, alta cu trei copii

şi totul se-nvârte în jurul bisericiii, aaaaah, să spun, după slujbă, la noi se pun mesele-n centru şi stă lumea, vreo 40 - 50 de insi, stăm grămadă…

…mâncăm, ne-mprietenim, si sa vezi ce pălincă bună au

sunt maşini care vin din Maramureş la câteva zile şi aduc la comandă: pălincă, sfeclă roşie, tooot ce vrei, una i-a cerut şi oala de gătit lui maică-sa, să facă ea zacuscă aici

conceptul de "acasă" s-a modificat, s-a lărgit. Înainte eram cu toţii legaţi de ţăruş, de bătătura casei, de nucul din faţa ei şi de magazinul din colţ, nu ne-am fi închipuit viaţa în alt loc. De fapt, una dintre prostiile diasporenilor a fost că în loc să "emigreze" în zone ale ţării mai înstărite, cum nu puteau să-şi imagineze că ar fi putut "emigra" la Braşov, de ex, au emigrat în Anglia sau Italia.

Ok, revenim la cugetare :) fiică-mea, Nina, care între timp e şefă de magazin acolo, a trebuit în august să justifice de ce nu s-a făcut planul de vânzări enorm stabilit de companie cu gand că vine emigranţii acasă. Au venit, mulţi, dar nu au mai stat la ţăruş, să scuipe seminţe pe bătătură, ci au plecat imediat în vacanţe la munte, la mare etc, conceptul de "acasă" s-a lărgit, a devenit România în general, pentru noi ţara a devenit o casă mai mare. Din momentul în care treci graniţa te simţi deja acasă, chiar dacă încă nu ai ajuns la ai tăi. aaa, sa-ti spun ce-am pătit eu aici: eram la Angelica, la muncă, televizorul era deschis si urmăream printre picături un documentar, ceva geografic. Când mi-arunc eu ochii spre ecran înţepenesc. Era un peisaj oarecare, frunze de plop si atat. Am stat nemişcata sa vad de unde transmit, o baltă şi nimic mai mult nu se vedea. Era Delta Dunării, dar eu am recunoscut-o dintr-o frunză de plop. Gata pe azi, am cugetat destul…”

Pe 23 octombrie Liliana a postat acest mesaj pe contul ei de FB:

M-am săturat să stau deoparte şi să comentez fără să fac nimic. În timp ce noi ne plângem amarul, România se goleşte pe zi ce trece, copiii se nasc în alte ţări şi, la un moment dat, chiar dacă am vrea să ne întoarcem, am găsi totul pustiit.
M-am înscris în USR, filiala Diaspora! Sunt tineri, curajoşi şi nu sunt corupţi.
Mulţi dintre membri USR sunt cei care au fost alături de Cioloş.
Cam atât, eu una sunt hotărâtă să trec la treabă, mi-a ajuns jumătate de viaţă sub Ceauşescu şi Iliescu.
Dacă nu ne luăm viaţa-n mâini repede, se duce totul de râpă, nu mai e timp nici măcar de stat deoparte.
Şi, cum ştiu că-s mulţi diasporeni care ar vrea să facă ceva şi nu ştiu cum, îi invit alături. Mamele care lucrează departe de copii, tineri care au terminat facultatea în ţară şi spală vase prin Anglia etc, toti cei care suferă pentru o bucată de pâine trebuie să facă ceva, altfel fac ei cu noi.